Cum a fost la Webstock 2015

webstockRo

Este prima ediție la care ajung la fața locului, așa că nu am termen de comparație, dar mie mi-a plăcut mult ce am găsit acolo. A fost foarte multă lume, deci au fost oportunități din plin pentru socializat și închegat noi colaborări, iar din punct de vedere organizatoric eu nu am absolut nimic de reproșat.

Ce mi-a plăcut din ce am auzit? O mulțime de lucruri și nici nu mă așteptam la altceva având în vedere că tema evenimentului a fost legată de cei care schimbă jocul. Informațiile punctuale care mi-au trezit cel mai mult interesul le găsiți pe pagina de Facebook. Le-am scris repede, la cald, imediat după ce le-am auzit, ca să nu le uit.

Iar ce mi-a rămas cel mai bine întipărit în minte vă scriu mai jos (au trecut deja câteva zile de la Webstock, așa că informația s-a mai decantat și ce urmează e sigur esența, cel puțin pentru mine):

  • Povestea lui Andrei Roșu (pe care o puteți citi cu lux de amănunte aici) m-a lăsat cam fără cuvinte. Auzisem de el, știam despre performanțele cu Ironman și câteva dintre toate nebuniile supra-omenești pe care le-a făcut, dar motivația lui m-a atins într-un punct sensibil… Oricum e extraordinar ce a realizat în condițiile în care a început să alerge abia la 33 de ani, dar motivul pentru care a început să alerge sună cam așa: devenise tată și la un moment dat și-a dat seama că cel mic învață prin imitație, așa că s-a hotărât să-i dea un exemplu sănătos. Și cred că reușește cu vârf și îndesat să-i dea lecții extraordinare despre limite, succes și alegeri.
  • Andrea Rossini (Director la Vodafone pentru Consumer Business Unit) este unul dintre cei pe care îi ascult mereu cu plăcere. De la el am aflat despre câteva direcții noi în care merge Vodafone (partea cu telemedicina e, sigur, ceva remarcabil), am văzut primii pași ale celor două campanii care încep să prindă contur frumos zilele acestea (aplicația de fitness cu ciobanul Ghiță și transhumanța, respectiv toată structura din jurul ideii simple cu #HaiSimona) și am aflat și câteva informații tehnice interesante (le găsiți pe toate pe Facebook, inclusiv pe cea cu Ploieștiul, care este orașul cu cea mai mare viteză a internetului broadband din Europa și pe locul al treilea din LUME). Cred că am mai spus asta pe-aici, dar pentru mine Vodafone este un reper pentru piața din România pe partea de publicitate, marketing, comunicare; la ei observ cele mai multe campanii derulate (frumos) în paralel, pe cele mai multe canale și spre cele mai multe segmente; la fel, au avut destule idei de spoturi și campanii îndrăznețe, foarte bine executate și, nu în ultimul rând, au luat în fiecare an titlul de Top Social Brand în România. Deci fac bine ce fac și de fiecare dată când am ocazia să aud de la un om din interior câte ceva despre ce și cum fac, pentru mine e o adevărată plăcere.
  • Fotograful Dragoș Lumpan are un proiect absolut spectaculos – Ultima Transhumanță – și mie mi s-a părut uluitoare perseverența cu care s-a încăpățânat să tot meargă înainte în ciuda faptului că a întâmpinat piedici serioase aproape la fiecare pas. Mă bucur că în sfârșit lucrurile par să meargă (mai) lin în direcția cea bună și n-am niciun dubiu că filmul va ieși extraordinar.
  • Erwin Albu, deși numele s-ar putea să nu vă sune chiar foarte cunoscut, este omul care a inițiat demersul cu autoservirea și plata după conștiință 🙂 sigur ați văzut distribuite în rețelele sociale pozele și poveștile cu omulețul care și-a lăsat la poartă marfa, iar trecătorii erau liberi să-și aleagă ce vor și să lase în cutia poștală câți bani considerau că merită produsele. Ideea e frumoasă (deși pe noi fiscalitatea și birocrația ne sufocă în detalii și limitări artificiale), iar faptul că și el e un tip foarte simpatic și volubil n-a stricat deloc în prezentare.
  • Michele Grassi de la Enel mi s-a părut că a fost chiar curajos să vină și să vorbească la Webstock, pentru că masele nu se omoară după reprezentanții companiilor-mamut, mai ales dacă e vorba de companii care furnizează utilități (și, zău, pun pariu că ai și tu măcar o pățanie cu Enelul și-ți amintești rapid de cel puțin încă una povestită de vreun cunoscut). Însă eu apreciez foarte mult că Enel a înțeles că e important să stabilească un contact ceva mai uman cu beneficiarii serviciilor și mie mi se pare că de vreo 2 ani comunică din ce în ce mai bine în acest sens. Au făcut o aplicație prietenoasă care te scapă și de statul la coadă, vorbesc despre orientarea spre viitor, au conturi active în rețelele sociale, publică și conținut sensibil (adică postări informative îndulcite de chipurile brute, muncite, ale angajaților) etc. Sunt bine. Din păcate, prezentarea de la Webstock am impresia că a fost cam prea tehnică pentru ce era dispusă majoritatea publicului să digere; mie nu mi-a displăcut și l-am ascultat cu atenție până la capăt – ba chiar mi s-a părut interesantă observația referitoare la modelul de distribuție al energiei electrice, care a cam început să fie perimat în forma actuală, pe care o moștenim de la Tesla, și care se îndreaptă și el spre epoca digitală și un altfel de control).
  • Cornel Ilie cred că a fost cea mai mare surpriză pentru mine. Deși sunt în target, nu cred că am fost vreodată fan VUNK, nu m-am îngrămădit la concerte, n-am fost leșinată după solist (bine, între noi fie vorba, nici nu prea asociam numele cu un chip) etc. Însă omul care a vorbit pe 2 octombrie la Marriott mi s-a părut excepțional. OK, se vedea că e obișnuit să fie în fața mulțimilor, pentru că era de un firesc enervant și vorbea cu o dezinvoltură sfidătoare 🙂 (mai ales dacă ar fi să îl compar cu Dragoș Lumpan, care, din ce văd e un fotograf excepțional și spune vizual povești vibrante, dar calitățile de speaker, îmi pare rău, îi lipsesc cu desăvârșire; sau chiar cu Michele Grassi, care, deși vorbește corect în fața publicului, nu reușește să capteze la fel audiența, dar poate că nu-l ajută nici materialul destul de tehnic?). Și nu a fost vorba doar despre Cornel Ilie, ci și despre inovațiile care se leagă de trupa VUNK, curajul lor uriaș de a fi diferiți (în privințe aproape anti-comerciale pe ici, pe colo), deschiderea spre nou, profunzimea mesajelor etc.

Dintre micro-conferințe m-a interesat în mod special secțiunea de „knowhow”. De la Mugur Pătrașcu (ca întotdeauna) am aflat o mulțime de chestii interesante (și pe acestea vă invit să le citiți pe-ndelete de pe Facebook, dar cred că merită să menționez și aici o idee absolut esențială pentru succesul în social media – se tot vorbește despre goana pentru conținut și adesea alergăm după mult conținut, dar scopul ar trebui să fie conținut puțin și atât de bun încât să genereze multe interacțiuni). Mădălina Uceanu a prezentat niște date destul de interesante despre ce se întâmplă pe piața muncii cu activitățile de social media și mai ales cu cei care le îndeplinesc; n-au fost neapărat informații surprinzătoare (poate cu excepția limitei superioare a veniturilor din așa ceva, dar aici mai trebuie nuanțate lucrurile), însă e bine că se conturează din ce în ce mai clar niște direcții ferme și o stare de echilibru, stabilitate. Andrei Cismaru e tot timpul simpatic și mi-a plăcut că am putut să văd o mică mostră de strategie diferențiată pe canale specifice în funcție de public (local, regional, global) pentru un brand global. Și mi-a mai plăcut mult și conceptul de Bridge de la Golin, prezentat de Raluca Duță – mi se pare foarte mișto (și, făcut bine, foarte eficient), dar foarte greu să monitorizezi în timp real tot ce se întâmplă și să reacționezi rapid, să te urci repede pe val (nu pot decât să sper că au și libertate deplină din partea clienților, pentru că toți timpii care se pierd în aprobări, ierarhie și birocrație costă, chit că e un demers riscant să adaptezi mesajul de brand instant la o tendință abia apărută).

Oricum, mi-a plăcut mult ce s-a întâmplat acolo și au fost și o mulțime de activări simpatice, cam toate cu #hashtag propriu, de la Bitdefender, Raiffeisen, Coca-Cola, HP, McVitie’s, McDonald’s, Gerovital și nu în ultimul rând Staropramen, care chiar a făcut o chestie foarte, foarte mișto cu mașina aceea de scris 🙂

Mulțumesc, Evensys, Vodafone și tuturor celorlalți parteneri care au contribuit la starea mea de bine de vinerea trecută! Mulțumesc, Cristian Manafu pentru ocazia de a participa la un eveniment cu substanță, util, plăcut și bine organizat! Mulțumesc și ție, Chinezule, mai ales pentru zâmbetele pe care știi să le trezești publicului cu care comunici! 🙂

PS: Suvenirul care mi-e cel mai drag este lampa (?) aceasta simpatică, utilă și foarte inspirată de la Vodafone (și am apreciat la justa valoare inclusiv mesajul jucăuș de pe ea: „pentru vizibilitate în online”).

photo151922176355838141

PPS: Îmi pare rău că n-am reușit să rămân la partea cu premiile (și cu atât mai mult îmi pare rău că am ratat petrecerea), dar mi-am făcut temele ulterior și cred că toți câștigătorii și-au meritat din plin locul 🙂

Advertisements

Black Friday românesc

Cred că 2012 a fost singurul an în care m-am agitat cu povestea asta și v-am scris (și) despre asta anul trecut. Am impresia că 2012 a fost și primul an în care s-a investit serios în campanii de Black Friday (sau a fost anul în care am conștientizat eu asta prima dată), așa că dau vina un pic și pe entuziasmul începutului. Cert e că m-am trezit ca huhurezul și-am ”zombizat” prin casă ore bune până când chiar au dat drumul la site cei de la eMag. Mă rog, aveam și nevoie de ceva anume, destul de scump, și până la urmă cred că a meritat 🙂

Oricum, sunt un consumator destul de cumpătat și tind să nu mă arunc la cine știe ce, doar pentru că-i la reducere. Așa că-n 2013 m-am trezit ca o doamnă, fix când mi-a venit să mă trezesc și m-am uitat în diagonală la ce mai rămăsese pe stoc pe ici, pe colo. Eu n-am vrut nimic, dar colegul de cameră a decis că ar fi un moment bun să-și schimbe telefonul, care începuse să dea semne că n-ar mai face față cum trebuie la solicitări, a ales sănătos ceva de la PC Garage, a bifat ”ridicare personală a comenzii” și-n câteva ore avea în mână device-ul. Anul ăsta a fost fix la fel, tot cu trezit neforțat, tot cu achiziții cuminți care erau de ceva timp pe lista ”ne trebuie/ne-ar plăcea” și întâmplarea face că tot la PC Garage (respectiv Garage Mall) am ajuns. Comandă plasată pe la 10:30, procesată complet până pe la 11:00, ridicată pe la 14, mai mult de lene, pentru că puteam s-o ridicăm de pe la 11. Notificări rapide, proces fluid, ba chiar și coadă mică la ridicare.

În schimb, nu cred că are cineva vreun dubiu că n-ar fi eMag principalul jucător în povestea asta. Inclusiv anul acesta s-a văzut că au făcut teasing cum trebuie, și-au livrat mesajul prin (multe) voci, bine alese pentru mai multe categorii de cumpărători și, din câte știu eu, nici nu le-a mai picat site-ul (de fapt, asta cred că remediaseră de anul trecut). Rezultul? E chiar bine documentat pe blogul lor (apropo, e un demers foarte bun pe care nu l-am remarcat anul trecut).

Așadar, aflați cu ușurință de acolo că de la ora 7:00, când au dat drumul la treabă (apropo, pe mine încă mă irită că nu spun ora 😀 ), până la ora 9:00 se comandaseră deja ”200.000 de produse, în valoare de 65 de milioane de lei” și 29 de mașini. De fapt, s-ar părea că în primele 4 minute au avut ”o medie de 100 de produse pe secunda” și vă spun asta așa, ca să-nțelegeți de ce n-ați mai prins nici laptopul de 499 RON, nici PS4-le 🙂

Dar ce m-am întrebat anul ăsta a fost care-o fi, oare, povestea lui Black Friday? Mi-e clar că-i cu reduceri, cred că știm cu toții că vine din State, dar de unde a început concret nebunia? Teoretic, noi am cam împrumutat o formă fără fond și poate de asta e și atâta libertate în alegerea datei (vă reamintesc că Altexul a încercat să fure mult startul, dar nu știu dacă au făcut chiar mare lucru, unii au optat pentru ziua de azi, 21 Noiembrie, alții pentru 28, cu sau fără week-end-urile atașate, ba, sunt sigură că sunt câțiva care fac Black Friday și pe 21, și pe 28). Dar dacă e o ocazie bună să vinzi masiv, de ce s-o ratezi? Am importat-o și nu cred că-i neapărat rău, ba, îmi explic inclusiv de ce avem un plafon destul de limitat pentru reducerile maxime care se pot aplica (da, inevitabil apar discuțiile cu ”dincolo era mai ieftin” și că-n țara-mamă a lui Vineri Negru chiar sunt solduri masive).

Revenind la istoricul lui Black Friday, insist să vă fac eu un rezumat în cazul în care vă e lene să citiți voi de pe Wiki. Povestea e destul de simplă și negrul ăsta n-are, la origini, niciun fel de conotație pozitivă (motiv pentru care îmi vine să spun că și noi preferăm, tacit, să menținem împrumutul în forma lui originală). Practic, Black Friday e în ultima Vineri din Noiembrie (cu-n eventual bonus de Black Saturday), ceea ce înseamnă că vine imediat după Ziua Recunoștinței (despre care cred că știți deja că n-are o dată fixă în calendar, ci e în ultima zi de Joi din Noiembrie).

Ce treabă are asta cu reducerile? Categoric, e o legătură destul de arbitrară, dar ziua asta pare să fi fost aleasă drept debutul sezonului de cumpărături pentru Crăciun și mulți comercianți alegeau să ofere discounturi sănătoase pentru a începe bine sezonul acesta. În consecință, mai ales pentru că în ani ’60 (când a apărut prima dată numele de Black Friday) nu exista posibilitatea de a plasa comenzi online, era nebunie pe străzi. Lumea se-nghesuie oricând, oriunde, la reduceri. Asta e o certitudine! Și tocmai din constatarea ”neagră” a polițiștilor care trebuiau să deznoade ițele complicate ale haosului din trafic s-a născut, în 1961, la Philadelphia, numele de Black Friday. Firește, comercianții n-au fost încântați de conotația negativă a denumirii și au tot existat tentative de rebranding, dar au eșuat și s-a împământenit așa ”sărbătoarea”.

Agențiile imobiliare din România – o problemă de branding – Partea a II-a

Mi-a fost clar de la bun început că prima parte ar trebui să-i aibă în centru pe agenții imobiliari, pentru că ei par a fi obiectul absolut al dezgustului pe care-l au oamenii, în general, pentru imobiliare și, așa cum sper că s-a înțeles deja din textul anterior și știu și eu din interacțiuni directe cu destui care mi-au fost o vreme colegi de breaslă, pot să fiu de acord că percepția respectivă nu e tocmai nejustificată. Totuși, a doua mare problemă de imagine pe care o au agențiile se naște din faptul că potențialii clienți, în egală măsură vânzători sau cumpărători, nu văd beneficiul real pe care l-ar putea avea din contractarea acestui serviciu.

Realist, vânzătorii au senzația că (poate) vii și faci 2-3 poze, le urci pe net, îl tot freci pe el la cap să scadă prețul, clientul vine, vede, îi place, cumpără și la final el trebuie să scoată mia de euro. Pentru ce?!

Cumpărătorii au senzația că plătesc, cumva, pentru o plimbare cu mașina până la proprietate. Iar la final agentul mai bifează încă vreo mie și ceva. Pentru ce?!

Ei bine, nu știu de ce, dar toți omuleții ăștia nu prea reușesc să înțeleagă că principalul motiv pentru care plătesc agentul agenția este serviciul de intermediere. Sau poate că bănuiesc de ce… Legenda spune că-n epoca de boom imobiliar, când orice cocină se vindea pe bani grei, mulți agenți se prezentau la vizionări cu (cel mult) o mapă la purtător și aproape sigur cu o cohortă de doritori după el, iar la fața locului ieșea un fel de licitație și la final bifa lejer un comision generos, aproape fără niciun fel de efort. Habar n-am dacă așa se întâmplau lucrurile de fapt, pentru că eu am lucrat în domeniul ăsta în perioada neagră 2010-2012, dar am oarece motive să cred că măcar un sâmbure de adevăr există și e de înțeles că, odată ce-ai apucat să faci bani mulți și ușor, e greu să te dezobișnuiești de fericire și să pui umărul la treabă. Apoi, cu sau fără legenda asta, știu sigur că inclusiv în perioada neagră se mai întâmpla ca la vizionări, când se aliniau stelele și se pupau din start cererea și oferta, toată lumea să-și facă niște calcule și să ajungă la concluzia că s-ar putea să fie mai convenabil ca vânzătorul și cumpărătorul să pună mână de la mână și să-i dea câteva sute de euro agentului ca să-și facă de treabă în altă parte și să uite că a fost acolo. Fiecare dintre cele două părți directe ale tranzacției dădea semnificativ mai puțin decât ar fi dat agenției, iar agentul, la fel, încasa mai mult decât ar fi luat dacă ducea, riguros, banii la firmă (am senzația că puțină lume înțelege că banii pe care îi plătesc la finalul tranzacției nu merg toți la agent, ba, la el s-ar putea să ajungă mai degrabă la un procent de abia 25-30%, hai, poate 50%).

Doar că uneori îmi vine să spun că și asta era o legendă urbană, pentru că, cel puțin în anii în care am fost eu în contact cu domeniul, cererea și oferta erau la mare distanță una de cealaltă, iar munca de intermediere chiar nu era deloc ușoară ca să le apropii. Practic, cei care vindeau nu vindeau de prea mult bine și țineau mult la preț, dar mai presus de orice necesitate financiară concretă și presantă era faptul că încă mai aveau în cap celebrele prețuri din epoca pre-criză (înnebuneam când îi auzeam că știu ei sigur că X-ulescu de la blocul de vizavi vânduse tot un apartament cu 2 camere pentru 130.000 EUR, chit că îl vânduse în 2008, că era confort I, decomandat, și nu confort II, semi, că era la etajul al treilea și nu la parter, că era proaspăt renovat și nu cădea tencuiala pe noii proprietari, că era construcție din ’85 și nu din ’76 etc.). Bonus, vânzătorii sunt întotdeauna atașați de bunul imobil și, într-o anumită măsură, e de înțeles, pentru că îi leagă niște amintiri, poate au făcut la un moment dat și niște eforturi pentru anumite îmbunătățiri etc. Doar că asta crește mult valoarea percepută și o îndepărtează de prețul pieței, iar uneori îi orbește de-a dreptul și par să nu mai înțeleagă că, de exemplu, faianța aia depășită și cam de prost gust (pe care, sigur, au pus-o acum 10 ani cu mari economii și eforturi) nu crește valoarea intrinsecă a proprietății cu 5000 EUR, ba chiar s-ar putea să nu prea fie neapărat pe placul următorilor proprietari.

De cealaltă parte, cumpărătorii sunt foarte adesea extrem de limitați la capitolul buget și am întâlnit destui (în special dintre cei care erau la început de drum cu vizionările) peste care parcă picase cerul când au auzit că la final vor fi niște sute bune de euro de dat și pe taxe notariale. Apoi, e o decizie pe care nici ei n-o iau ușor, pentru că majoritatea au banii din credite și caută să minimalizeze costurile finale cât de mult se poate dacă tot urmează să plătească o viață la pereții ăia (mă rog, între noi fie vorba, clienții cu bani cash erau mult mai nesuferiți, pentru că aveau senzația că li se permite orice doar pentru că-n vremurile alea de criză cumplită puteau pune repede banul pe masă, așa că de regulă făceau oferte de-a dreptul jenante, mult sub prețul real; real, nu de listare, da?).

De fapt, prăpastia era atât de mare între cerere și ofertă încât (cel puțin unde lucram eu) ni se spunea să ne informăm înainte de vizionări și potențialii cumpărători și proprietarii că nu ar trebui să discute despre preț. Scopul vizionării era pentru unii să vadă proprietatea, iar pentru ceilalți să o prezinte (deși inclusiv asta trebuia să fie mai mult treaba brokerului, dar la capitolul ăsta majoritatea chiar nu se puteau abține) și, după ce se uită bine musafirii, încheiem frumos cu ”La revedere!”. Când ieșeam era normal să primesc un prim feed-back de la cumpărător, urmat de un altul după ce mai decantau acasă informația, eventual, dacă le plăcuse, o ofertă de cât ar fi dispuși să dea. Și de acolo începea jocul și adevărata muncă a agentului care ținea legătura cu ambele părți și încerca să ajungă la un consens. Teoretic, toți aveau un scop comun, nu? Proprietarul vrea să vândă, cumpărătorul să cumpere, iar agentul să finalizeze tranzacția, cu o răsplată finanaciară. Ei bine, nu mi s-a întâmplat de prea multe ori să insiste vreun berbec să deschidă discuția despre preț, dar de fiecare dată când se întâmpla asta ieșea cu scandal, tocmai pentru că părțile vedeau problema emoțional și de la o distanță mult prea mare una de cealaltă pentru a putea fi redusă natural.

Pe lângă partea de intermediere, care e cu adevărat esența serviciului, poate ar fi bine să știți că agentul imobiliar are oarece treburi și până să ajungă la vizionări. Întâi de toate, trebuie să stea constant cu ochii pe anunțurile noi și să-și tot verifice proprietățile mai vechi: mai sunt sau nu valabile, de ce, cât mai costă, cu eventuale ajustări de preț dacă sunt de 100 de ani la vânzare și nu par să prezinte niciun fel de interes (ăsta e un proces întreg, pentru că, din motivele explicate mai sus, se întâmplă suficient de des ca prețul inițial cu care apare o proprietate la vânzare să fie foarte departe de cel real, chiar incluzând marja rezonabilă de negociere, doar că unii înțeleg asta abia după luni bune în care nu-i caută nimeni). Apoi, pentru proprietățile noi trebuie făcute evaluări personale. Nu spun că nu sunt și destui agenți comozi care cer poze de la proprietari, dar experiența mea spune că e mult mai probabil ca atunci când vedeți aceleași poze la toate agențiile pentru o proprietate să nu fie din nesimțirea agentului, ci din încăpățânarea proprietarului. OK, pricep, când apare prima dată anunțul sună 100 de agenții și poate nici nu vrei să colaborezi, așa că ești reticent să lași 100 de oameni să-ți intre în casă. Dar dacă ai decis să vinzi, oricum e de așteptat să-ți treacă pragul niște oameni și e destul de logic să te aștepți ca omul care ar trebui să-ți promoveze produsul să îl vadă personal și să afle tot ce se poate despre el. Așadar, nu vă pripiți să judecați când dați peste un agent care pare să nu mai fi ajuns vreodată la fața locului, pentru că nu-i musai vina lui… La asta adăugați și muncă de consiliere pe ici, pe colo, pentru că, de exemplu, mulți vânzători habar n-au că le trebuie cadastru și intabulare ca să vândă (și că asta poate să dureze, iar cumpărătorii s-ar putea ca, din motive de bancă, să nu poată aștepta foarte mult ca lucrurile alea să se întâmple) și n alte lucruri mici (poate asta o să vă surprindă, dar inclusiv când se fac pozele e nevoie să le spui unora să-și strângă chiloții puși la uscat din cadru).

Pentru potențialii cumpărători, la fel, e un proces de cunoaștere, tatonare și căutare continuă (și, dacă e s-o zicem pe aia dreaptă, și de filtrare, pentru că sunt destui care par mai degrabă dornici de plimbare decât de vreo achiziție concretă). E important să stabilești cu omul ăla o relație, să vezi care-i sunt nevoile reale și să tot cauți pentru el până ajungi cât mai aproape de ce-și dorește. Fix la ce-și dorește e relativ improbabil să ajungi, pentru că, exact la fel cum vânzătorii au senzația la început că valoarea proprietății lor e mult mai mare decât e de fapt, și cumpărătorii tind să aibă inițial pretenții ușor nerealiste: nu, în 45.000 EUR nu se poate să fie de 2 camere confort I, etajul al doilea, decomandat, bloc după 1980, cu toate îmbunătățirile, mobilat și utilat luxos și-n gura metroului, așa că va fi nevoie pe parcurs de niște ajustări și de regulă nu prea se poate să faci ajustările astea la buget, așa că mai scoți din criteriile ne-esențiale.

Iar la final te agiți cu actele pentru ambele părți.

Toate astea se traduc în multe drumuri, multe telefoane, multe discuții, mult efort, multă alergătură și, în general, mult consum (consum care, vă amintesc, nu se cuantifică în bani decât după finalizarea unor tranzacții și atunci cu niște comisioane negociate la sânge că, deh, oamenii n-au bani). Bonus, o tonă de lipsă de respect și senzația că tot timpul agentul caută să-i fraierească pe unii sau pe alții și convingerea că n-a făcut mare lucru – doar stă comod în scaun la birou, ia poze de pe net, pune trei bife, îl sună clientul, îl aduce și după asta își numără miile de euro. Iar dacă ați fi tentați să spuneți că e răspunderea agentului să transmită toate lucrurile astea, nu vă spun decât că, și dacă ar face-o, în condițiile în care există preconcepții atât de bine înrădăcinate, e greu să vezi realitatea obiectivă când ai un filtru așa de gros în fața ochilor.

Altfel, nu-i problemă, dacă pur și simplu nu vreți să colaborați cu o agenție și reușiți să vă descurcați fără, e OK. Dar dacă o faceți, înțelegeți că e un serviciu mai complex decât pare și e normal ca la final să și plătiți un serviciu de care beneficiați activ. Iar dacă sunteți tentați să spuneți că v-ați descurca de minune și fără și-ar fi mai bine să dispară complet de pe piață, din nou am de spus un singur lucru – TOTUL există pe bază de cerere și ofertă, deci atâta timp cât serviciile imobiliare rămân pe piață, înseamnă că sunt oameni care au nevoie de asta.

Agențiile imobiliare din România – o problemă de branding – Partea I

*Notă: Am început să scriu asta de mai multe ori și mi-am dat seama că rezultatul e mult prea lung pentru a fi citit dintr-o bucată, așa că declar săptămâna asta ”Săptămâna imobiliară” și-am să împart povestea în cinci părți. Mi s-a părut normal ca partea I să fie tocmai despre agenții imobiliari și-o să înțelegeți curând de ce am început cu asta.

V-am mai spus și aici că vreo doi ani din viață mi i-am petrecut într-o agenție imobiliară și-n ciuda faptului că sunt deja vreo doi ani și jumătate de când am cam rupt orice contact cu domeniul, nu pot să nu mă întreb periodic de ce nu pun mână de la mână agențiile (măcar cele mari) ca să mai schimbe puțin percepția publicului asupra lor.

Presupun că nu trebuie să vă mai spun că marea majoritate a oamenilor au o aversiune (unii chiar un fel de ură viscerală) față de agenți și agenții și pot să vă spun din propria și dura experiență că am întâlnit inclusiv oameni care s-au uitat la mine cu mai mult dezgust decât s-ar fi uitat la ceva în care au călcat, iar asta fără să apuc să păcătuiesc cu nimic. Pur și simplu e atât de înrădăcinată percepția asta negativă încât unii ar merge până în pânzele albe ca să nu dea comision la agenție, chiar dacă asta înseamnă să încalce flagrant un contract și, credeți-mă, ați fi uimiți să aflați cât de creativi pot deveni unii pentru a păcăli agentul. Se practică bilețele cu datele de contact date pe sub mână în spatele agentului, depeșe puse în cutii poștale, răzgândiri aparente la fața locului (adică ajungi cu X-ulescu în fața blocului și zice că nu-i mai trebuie, dar reține adresa, știe că are de văzut un apartament la etajul Y și e dispus să revină singur și să bată la oricâte uși trebuie de la etajul Y până dă peste omul care vinde) și câte și mai câte.

Chiar sunt curioasă dacă s-au întrebat vreodată agențiile cât de mulți bani pierd de fapt. Mă rog, de întrebat sigur s-au întrebat, dar de răspuns e aproape imposibil. În primul rând, nu e fezabil să verifici chiar toate proprietățile care ți se vând din portofoliu și, chiar dacă e să ai mari suspiciuni (de genul nu-ți mai răspund la telefon, subit, nici proprietarul și nici clientul după vizionare), poate că numele noului proprietar nici nu e același cu numele celui cu care ai fost la vizionare, pentru că unii sunt în stare să-și trimită vecinii, verii, secretarele etc. la proprietăți doar ca să afle adresa și se descurcă ei mai departe.

Bine, departe de mine gândul că agenții imobiliari ar fi niște perfecți și, de fapt, selecția mai riguroasă cred că e primul pas pe care ar putea să-l facă agențiile înainte să investească în vreo campanie de orice fel. Adevărul este că managerii agențiilor de imobiliare angajează cam pe oricine, pentru că nu-i chiar un domeniu care să necesite studii superioare și au senzația că nici n-au nimic de pierdut dacă-și aduc în echipă orice doritor, pentru că nu-l plătesc (în imobiliare, cu foarte puține excepții de care nici nu-s 100% sigură, nu se dau salarii, ci se lucrează strict pe bază de comision din tranzacțiile finalizate). Așa că vă spun sigur că tentația de a da oricui o șansă e mare, pentru simplul fapt că ai senzația că nu pierzi nimic, dar mai câștigi ceva în portofoliu, căci de bine, de rău, omul ăla nou, chiar și nepotrivit, o vreme (cât îl ține entuziasmul începutului de drum) o să alerge, o să facă niște poze, o să dea niște anunțuri, o să primească niște telefoane de la potențiali clienți etc. Singurul loc unde-s cu adevărat atenți șefii e ca agentul să nu sară agenția, dar asta contează mai puțin în ecuația despre care vorbim aici.

Totuși, fiecare nepotrivit nepoliticos, nepunctual, ușor bădăran, prea agresiv etc. aduce pagube agenției și nu doar agenției, ci întregului domeniu, pentru că nu face nimic altceva decât să confirme mitul că brokerii imobiliari sunt, cu toții, niște lepre care nu fac nimic și au pretenții exorbitante la final.

Așadar, sincer, primul pas e să fiți mai selective, dragi agenții! Mai ales voi, cele din marile francize! Da, știu, teoretic, voi aveți niște reguli impuse de francizori și țineți mai mult la obraz, dar în realitate tot luați cam aproape orice doritor și asta pentru că, înțeleg, nici plaja de doritori nu-i chiar atât de mare. Zău, câți oameni sunt dispuși să muncească susținut, binișor peste 8 ore pe zi, cu disponibilitate de deplasare cam oricând, muncă de teren împletită cu vânzări și customer care, cu zâmbetul pe buze, poate și de la 7 dimineața, poate și până la 10 seara, toate astea doar pentru visul unui comision? Vă zic eu că după interviuri, odată ce le devine clar că NU există salarii fixe, doritorii nu prea se înghesuie la muncă a doua zi; abia-abia se cern vreo trei care visează că o să curgă peste ei cu mii de euro din primele săptămâni, lucru care, desigur, nu se întâmplă 🙂 așa că și din ăștia se curăță repejor cei care obosesc, deziluzionați, după vreo 2-3 săptămâni de alergătură, lipsă de respect și 0 lei încasați.

Publicitate negativă

Online-ul a fost inundat săptămâna trecută de trei evenimente virale: povestea cu Fabrica de Discounturi, sandvișurile lui Chef Florin Dumitrescu și gafa cu prețul lui Note 4 marca evoMAG. Ei bine, pentru fiecare dintre cele trei s-a vorbit, într-un fel sau altul, și despre publicitatea negativă: la Zoso au apărut comentarii cu iz de teoria conspirației care vedeau în povestea cu Fabrica de Discounturi o campanie pentru Libra Bank și tot acolo le găsiți și pe cele pentru incidentul evoMAG, iar pentru sandvișuri a insistat să răspundă chiar Florin Dumitrescu.

Sincer, despre Fabrica de Discounturi n-aș mai vorbi, pentru că mi se pare de-a dreptul SF scenariul cu Libra Bank care ar fi prevăzut că le-ar putea mirosi a țeapă suficient de multor oameni încât să se stârnească un val de îngrijorare pentru ca apoi să apară ea, pe post de cavaler în armură strălucitoare. Ba, mai mult, am o ușoară bănuială că există posibilitate să fi încheiat destul de abuziv colaborarea, cu atât mai mult cu cât, la momentul la care au trimis ei notificarea, practic nu se comisese încă nicio ilegalitate. Iar despre protagoniștii scandalului cred că n-ar mai trebui să subliniez că, din moment ce li s-a cam închis șandramaua, clar n-au avut niciun fel de beneficiu din celebra publicitate negativă, nu?

Apoi, evoMAG nu e nici pe departe primul magazin online care o dă de gard în stilul ăsta. Pot să vă spun sigur că la sfârșitul lui Ianuarie a făcut și DOMO o dudă de genul cu Galaxy Tab3, pe care l-au afișat la fix 319 lei. Ce au făcut exact cei de la evoMAG nu știu să vă zic, dar cert e că cei de la DOMO pur și simplu n-au mai zis nimic. Eu cel puțin n-am primit nici măcar un mesaj de genul ”ne pare rău că bla-bla”. Și cred că singurul fel în care poți beneficia cât de cât de publicitatea negativă e maniera în care gestionezi situația. De exemplu, dacă în situația asta evoMAG ar recunoaște că a greșit, dar și-ar asuma pierderea, s-ar putea să câștige un pic de simpatie. Doar că așa ceva s-ar putea să-i coste mai mult decât pot duce. Mult mai mult! 🙂 Altfel, mai ales în ajun de Black Friday, pun pariu că s-ar putea să aibă o problemă, pentru că eu, consumatorul, s-ar putea să mă întreb dacă pot să am cu adevărat încredere în prețul pe care-l văd afișat, iar lipsa de încredere, cred că știți deja, e ”deal breaker” în orice tip de relație…

Florin Dumitrescu, în schimb, e singurul care a venit și cu o replică vizibilă și, culmea, e o replică în care menționează explicit ideea de publicitate negativă: ”sincer, faptul că a existat acel test cu sandviciuri în urma căruia a ieșit o publicitate negativă atât de mare, pe mine m-a ajutat fiindcă a devenit viral”. Mi se pare normal să încerce să dreagă busuiocul, mai ales că la el e vorba de personal branding și vorbim și despre un produs abia lansat, deci o situație destul de sensibilă.

Totuși, eu cred că aș fi abordat problema puțin altfel, pentru că n-a avut de spus în apărarea sa decât că gustul e o chestie destul de personală și că sunt pe piață și sandvișuri mai scumpe. Argumentul din urmă e ridicol, iar primul ar putea sta în picioare dacă marele reproș din degustarea inițială n-ar fi fost legat de faptul că produsul e mult la sută pâine și asta chiar putea să vadă oricine din poze! Apropo, mi-ar plăcea să cred că produsele noi apar după un pic de cercetare de piață chiar și în România, dar tare mi-e că astea n-au trecut prin cine știe ce testare, pentru că bunul meu simț gravitează spre ideea că prototipul consumatorului de sandviș scump și cu pretenții nu dă un ban ca să se ghiftuiască cu pâine. Fanii panificației își iau covrigul din drum și gata, nu? Hai, fie, poate și-o merdenea dacă au poftă de brânză.

Dar să revenim la publicitate negativă. De ce crede lumea că ar putea fi de bine când companii din toată lumea investesc enorm în fel de fel de chestii care să le asigure că potențialii clienți vor avea experiențe cât mai plăcute cu brandurile lor? De exemplu, voi realizați că McDonald’s are grijă să inoculeze și copiilor, de la cele mai fragede vârste, asocieri cu emoții pozitive prin petrecerile alea din vagonașe? Bonus, că îi menține fericiți până la maturitate cu jucăriile din Happy Meal? În schimb, publicitatea negativă ce-ar putea să îți ofere? Cel mult expunere. Dar simplul fapt că lumea aude de tine s-ar putea să nu însemne mare lucru și, per total, de regulă ai pagubă mai mare decât beneficiu. Și dacă ai ghinionul ca motivul pentru care lumea aude (de rău) de tine să aibă o bază reală, atunci chiar și oile rătăcite care au fost suficient de curioase încât să-ți dea o șansă vor fi dezamăgite și nu vor avea niciun fel de motiv să se mai întoarcă vreodată la tine…

Cred că singurul produs care poate să crească din reclamă nefavorabilă e un individ care să trăiască din conflict, genul de personalitate care împarte publicul în 2, cei care-l adoră și cei care-l urăsc, dar ai nevoie de-un fel de a fi foarte aparte ca să poți să încasezi constant lovitri. În rest, afacerile de succes se clădesc pe încredere, experiențe plăcute, clienți mulțumiți care tot revin și recomadă și altora etc.

Reclama Orange – Millidge, Doig și Beneficiile Flexi

M-am uitat la reclama asta, am zâmbit iar grație celor două mascote animate (mai ales că e unul dintre spoturile în care nu-s grozav de gălăgioși cei doi), dar s-a întâmplat să fiu mai atentă ca de obicei la produsul pe care-l promovează (poate și pentru că m-au făcut foarte curioasă unde bat cu permutările alea de borcane). Mi-a stârnit curiozitatea ideea de a ”alege ce-ți sună bine”, așa că am ajuns inclusiv pe site-ul Orange să citesc mai mult…

Sigur nu sunt în target pentru că am abonament (întâmplător fix Orange) de vreo 12 ani și nu m-a tentat niciodată să mă întorc la formula PrePay, dar uitându-mă la opțiunile astea ”flexi” m-a lovit o revelație – cât de mult s-au schimbat lucrurile! Primul meu telefon mobil arăta fix așa:

Mi l-a pus maică-mea în brațe când și-a făcut ea upgrade și, la vremea aia, în 2002, când eram și fix înainte de liceu, m-a umplut de mândrie. Da, știu, pare ridicol azi, dar pe atunci… Ce să zic? Nu era chiar echivalentul nou-lansatului iPhone 6, dar intrasem într-o categorie destul de elitistă a posesorilor de telefon mobil. Câteva luni am fost și eu ”pe cartelă” și veșnic n-aveam credit. Firește, un serviciu elitist are și prețuri pe măsură, așa că-n vremurile alea era scump orice (minut în rețea, minut național, SMS, oho, de internaționale nu prea te puteai atinge 😀 ) și nici nu-mi amintesc să fi avut mare lucru inclus (15 naționale parcă avea tata cu abonamentul lui business). Acum, chiar și cele mai ieftine oferte au sute de minute (măcar în rețea, deși curge și cu naționale, ba chiar și cu internaționale), mesaje la discreție și parcă inclusiv cu traficul de Internet mobil încep să fie operatorii ceva mai darnici. În schimb, pe atunci ne antrenam intens să ”nu ne prindem la bip”, să comunicăm intens și condensat prin primele 3 secunde de apel (parcă primele  3 nu se taxau, nu?), ne înghesuiam într-un SMS etc. Ce semăna vag a facilitate pe atunci erau numerele favorite în rețea, dar parcă nici cu alea nu vorbeai chiar gratuit la-nceput, ci pur și simplu aveau tarif mai mic…

Așadar, reclama asta a reușit, fără să vrea, să trezească azi în mine un val de recunoștință… Aproximativ acum ”jumătate de viață” îmi dădeam întâlnire cu prietenii la marile repere din oraș și n-aveam niciun fel de mijloc prin care să le spun dacă întârzii sau dacă a intervenit ceva și nu mai pot ajunge. Astăzi n-am decât să aleg dacă sun, scriu un SMS ori le comunic prin Facebook/WhatsApp/Telegram/e-mail etc. De fapt, din sutele de minute din abonament nu cred că mai consum o oră, legat, într-o lună (apropo, Dumnezeule, cine vorbea alea 3000 de minute de la Cosmote?!), SMS-uri nu cred că scriu mai mult de 5/lună și totuși comunic mult mai mult decât oricând cu cei 2 Gb de Internet mobil care mie, deocamdată, îmi sunt (de regulă) mai mult decât suficienți… OK, poate nu e ideal că am devenit cam dependenți de un device și cam intrăm în panică atunci când rămânem fără baterie (apropo, Samsung, iPhone sau orice altceva, dar am să mă declar complet cucerită abia atunci când o să mă țină bateria cât mă ținea la Nokia dintr-a unșpea). Oricum, cred că încă avem mai multe beneficii din asta decât motive de îngrijorare pentru dependență și nu pot decât să fiu fericită că trăiesc în epoca asta minunată! 🙂