PR românesc – bloggerii, review-urile și QuickMobile

Nu știu dacă au ajuns și în feed-urile voastre discuțiile despre QuickMobile, dar dacă le-ați văzut, să știți că au pornit de aici. Concret, Vlad Andriescu, un jurnalist de pe nișa IT, a primit un gadget pentru review și chipurile l-a ciufulit mai tare decât era cazul, așa că ar fi bine să plătească telefonul, fie direct, cash, ori prin publicitate la QuickMobile. Și de la postarea aceea bulgărele de zăpadă s-a tot rostogolit, s-a făcut mare și frumos (mai ales că a ieșit la suprafață faptul că n-a fost nici pe departe singurul care a primit mesajul cu pricina), iar la final povestea s-a transformat într-o problemă serioasă de imagine pentru cei de la QuickMobile. Mă rog, au încercat să dreagă busuiocul (destul de stingher, dacă mă întrebați pe mine) și au spus că au fost oarece probleme de comunicare internă, n-au niciun fel de pretenție, își cer scuze și, bonus, o să-și externalizeze PR-ul.

Partea proastă e că episodul ăsta s-ar putea să le fi distrus și investiția pe care au făcut-o recent cu iPhone 6. Din nou, nu știu dacă ați remarcat, dar la vremea lor au apărut articole despre asta pe multe dintre blogurile de top (de exemplu la Zoso). Sincer, chiar și eu, complet în afara fenomenului am considerat că a fost un demers foarte inspirat să facă rost rapid de noul model iPhone și să-l dea la un număr generos de nume cu influență în online. Și cred că, până la povestea cu Vlad Andriescu, au avut beneficii sănătoase din colaborarea cu bloggerii. Cu atât mai mult cu cât mă gândesc acum că probabil înțelegerea a fost tot în termeni de testare+retur și nu cum mi-am închipuit eu atunci, că le-ar fi făcut cadou.

Totuși, dacă e să fi ieșit ceva bun din povestea asta, sper că e o conștientizare a importanței PR-ului de calitate, pentru că departamentul ăsta are el însuși o mare problemă de imagine. De fapt, nișa asta se asociază în general cu un fel de portret-robot definit de eticheta ”piarizdă” și întruchipat într-un fel de tută care nu face mare brânză și gravitează într-un birou mai mult pe considerentul fizic decât intelect. Cumva, cred că percepția utilității și competenței s-ar putea să fie mult sub secretară și nici aia nu-i văzută prea des ca fiind mai mult decât o făcătoare de cafea glorificată. N-am motive să nu-mi explic de ce se văd adesea lucrurile așa, dar poate ar fi bine să reținem că PR-ul bun poate să te scoată curățel și frumos mirositor din orice treabă maro și puturoasă. Mă rog, PR-ul face el multe lucruri și o pondere sănătoasă din utilitate e tocmai să nu te bage-n treburile alea maro, dar calitatea se vede fix atunci când te lovești de aisberg. Oamenii cu adevărat buni la chestia asta reacționează repede și eficient, iar la final nu doar că nu te scufunzi, dar prinzi și-un pic de avânt în pânze. Adică, să fim serioși, crize de imagine/comunicare apar inevitabil, dar gestionarea lor face diferența între catastrofă și succes.

Categoric, povestea cu bloggerii și QuickMobile n-a fost un succes pentru retailerul telecom, iar eu cred că-mi iau niște popcorn și aștept cu interes să văd ce mutare vor face următorii la rând, cei care vor primi serviciul externalizat.

Advertisements

Reclama Orange – Millidge, Doig și Beneficiile Flexi

M-am uitat la reclama asta, am zâmbit iar grație celor două mascote animate (mai ales că e unul dintre spoturile în care nu-s grozav de gălăgioși cei doi), dar s-a întâmplat să fiu mai atentă ca de obicei la produsul pe care-l promovează (poate și pentru că m-au făcut foarte curioasă unde bat cu permutările alea de borcane). Mi-a stârnit curiozitatea ideea de a ”alege ce-ți sună bine”, așa că am ajuns inclusiv pe site-ul Orange să citesc mai mult…

Sigur nu sunt în target pentru că am abonament (întâmplător fix Orange) de vreo 12 ani și nu m-a tentat niciodată să mă întorc la formula PrePay, dar uitându-mă la opțiunile astea ”flexi” m-a lovit o revelație – cât de mult s-au schimbat lucrurile! Primul meu telefon mobil arăta fix așa:

Mi l-a pus maică-mea în brațe când și-a făcut ea upgrade și, la vremea aia, în 2002, când eram și fix înainte de liceu, m-a umplut de mândrie. Da, știu, pare ridicol azi, dar pe atunci… Ce să zic? Nu era chiar echivalentul nou-lansatului iPhone 6, dar intrasem într-o categorie destul de elitistă a posesorilor de telefon mobil. Câteva luni am fost și eu ”pe cartelă” și veșnic n-aveam credit. Firește, un serviciu elitist are și prețuri pe măsură, așa că-n vremurile alea era scump orice (minut în rețea, minut național, SMS, oho, de internaționale nu prea te puteai atinge 😀 ) și nici nu-mi amintesc să fi avut mare lucru inclus (15 naționale parcă avea tata cu abonamentul lui business). Acum, chiar și cele mai ieftine oferte au sute de minute (măcar în rețea, deși curge și cu naționale, ba chiar și cu internaționale), mesaje la discreție și parcă inclusiv cu traficul de Internet mobil încep să fie operatorii ceva mai darnici. În schimb, pe atunci ne antrenam intens să ”nu ne prindem la bip”, să comunicăm intens și condensat prin primele 3 secunde de apel (parcă primele  3 nu se taxau, nu?), ne înghesuiam într-un SMS etc. Ce semăna vag a facilitate pe atunci erau numerele favorite în rețea, dar parcă nici cu alea nu vorbeai chiar gratuit la-nceput, ci pur și simplu aveau tarif mai mic…

Așadar, reclama asta a reușit, fără să vrea, să trezească azi în mine un val de recunoștință… Aproximativ acum ”jumătate de viață” îmi dădeam întâlnire cu prietenii la marile repere din oraș și n-aveam niciun fel de mijloc prin care să le spun dacă întârzii sau dacă a intervenit ceva și nu mai pot ajunge. Astăzi n-am decât să aleg dacă sun, scriu un SMS ori le comunic prin Facebook/WhatsApp/Telegram/e-mail etc. De fapt, din sutele de minute din abonament nu cred că mai consum o oră, legat, într-o lună (apropo, Dumnezeule, cine vorbea alea 3000 de minute de la Cosmote?!), SMS-uri nu cred că scriu mai mult de 5/lună și totuși comunic mult mai mult decât oricând cu cei 2 Gb de Internet mobil care mie, deocamdată, îmi sunt (de regulă) mai mult decât suficienți… OK, poate nu e ideal că am devenit cam dependenți de un device și cam intrăm în panică atunci când rămânem fără baterie (apropo, Samsung, iPhone sau orice altceva, dar am să mă declar complet cucerită abia atunci când o să mă țină bateria cât mă ținea la Nokia dintr-a unșpea). Oricum, cred că încă avem mai multe beneficii din asta decât motive de îngrijorare pentru dependență și nu pot decât să fiu fericită că trăiesc în epoca asta minunată! 🙂