Reclamă BCR – Creditul DIVERS BCR

Spotul în sine e foarte reușit și mi se pare interesant că protagonistul e tatăl, în multitudinea lui de roluri. Mă rog, mai sunt pe ici, pe colo niște imagini-stereotip care mi se par cam nefericite (de exemplu, cea cu soțul împovărat de sacoșe – asta înseamnă să fii soț? Zău? Bine că nu ducea gunoiul 😀 ). Dar per ansamblu îmi place. E emoționant și e foarte actual, deci multora le va fi ușor să rezoneze cu situația.

Atâta doar că nu prea văd neapărat legătura între poveste și produs. Sincer, ”o viață agitată devine o viață bogată” dacă alegi să te uiți la ea așa. Nu dacă-ți iei un credit. În fine, să zicem că relaxarea financiară te ajută să vezi lumea cu alți ochi, dar perspectiva tinde să fie o chestiune de alegere și, zău, gândul că ai un credit nu știu dacă te relaxează cu adevărat 🙂

Advertisements

Reclama PROFI – Descătușarea

După ce-am tot scris despre spoturi bune, azi se-ntâmplă să mă opresc la unul ușor jenant. De fapt, am tot evitat să scriu despre el, dar n-am găsit online niciunul dintre celelalte despre care intenționam să scriu…

Revenind la reclamă, sincer, n-am niciun dubiu că mesajul s-ar putea să se plieze bine pe nevoile clienților și să-i atingă la fix. Poate că prototipul clientului PROFI o fi omul cu venituri mici și studii proporționale, dar chiar era musai să aleagă o formă atât de naivă? Zău că puteau transmite aceeași idee și în alte imagini decât:

Mă rog, dacă e să apreciez ceva, e consecvența. Păstrează linia ultimelor campanii, deși a fost (din punctul meu de vedere) o linie stupidă de la bun început…

PS: Dragoș Moștenescu, de ce?!

Reclama BRD cu struțul – Credit de nevoi personale

Am să presupun că s-a vrut o reclamă ceva mai altfel, simpatică și cu oarece umor, dar rezultatul e… Cum s-o spun frumos? Bizar?

Poate-s eu defectă, dar mie mi s-a părut slăbuț tare spotul ăsta. De fapt, îmi pare rău s-o spun, are nuanțe de-a dreptul penibile pe ici, pe colo:

Altfel, încerc să apreciez tentativa, dar parcă-mi vine să spun că pentru genul de produs pe care îl promovează ar fi fost mai potrivită o situație cu care audiența să rezoneze autentic. Probabil au vrut o metaforă foarte deosebită, care să atragă atenția, dar eu am mari dubii că struțul ăsta buclucaș o să aibă cine știe ce priză la public.

Agențiile imobiliare din România – o problemă de branding – Partea a II-a

Mi-a fost clar de la bun început că prima parte ar trebui să-i aibă în centru pe agenții imobiliari, pentru că ei par a fi obiectul absolut al dezgustului pe care-l au oamenii, în general, pentru imobiliare și, așa cum sper că s-a înțeles deja din textul anterior și știu și eu din interacțiuni directe cu destui care mi-au fost o vreme colegi de breaslă, pot să fiu de acord că percepția respectivă nu e tocmai nejustificată. Totuși, a doua mare problemă de imagine pe care o au agențiile se naște din faptul că potențialii clienți, în egală măsură vânzători sau cumpărători, nu văd beneficiul real pe care l-ar putea avea din contractarea acestui serviciu.

Realist, vânzătorii au senzația că (poate) vii și faci 2-3 poze, le urci pe net, îl tot freci pe el la cap să scadă prețul, clientul vine, vede, îi place, cumpără și la final el trebuie să scoată mia de euro. Pentru ce?!

Cumpărătorii au senzația că plătesc, cumva, pentru o plimbare cu mașina până la proprietate. Iar la final agentul mai bifează încă vreo mie și ceva. Pentru ce?!

Ei bine, nu știu de ce, dar toți omuleții ăștia nu prea reușesc să înțeleagă că principalul motiv pentru care plătesc agentul agenția este serviciul de intermediere. Sau poate că bănuiesc de ce… Legenda spune că-n epoca de boom imobiliar, când orice cocină se vindea pe bani grei, mulți agenți se prezentau la vizionări cu (cel mult) o mapă la purtător și aproape sigur cu o cohortă de doritori după el, iar la fața locului ieșea un fel de licitație și la final bifa lejer un comision generos, aproape fără niciun fel de efort. Habar n-am dacă așa se întâmplau lucrurile de fapt, pentru că eu am lucrat în domeniul ăsta în perioada neagră 2010-2012, dar am oarece motive să cred că măcar un sâmbure de adevăr există și e de înțeles că, odată ce-ai apucat să faci bani mulți și ușor, e greu să te dezobișnuiești de fericire și să pui umărul la treabă. Apoi, cu sau fără legenda asta, știu sigur că inclusiv în perioada neagră se mai întâmpla ca la vizionări, când se aliniau stelele și se pupau din start cererea și oferta, toată lumea să-și facă niște calcule și să ajungă la concluzia că s-ar putea să fie mai convenabil ca vânzătorul și cumpărătorul să pună mână de la mână și să-i dea câteva sute de euro agentului ca să-și facă de treabă în altă parte și să uite că a fost acolo. Fiecare dintre cele două părți directe ale tranzacției dădea semnificativ mai puțin decât ar fi dat agenției, iar agentul, la fel, încasa mai mult decât ar fi luat dacă ducea, riguros, banii la firmă (am senzația că puțină lume înțelege că banii pe care îi plătesc la finalul tranzacției nu merg toți la agent, ba, la el s-ar putea să ajungă mai degrabă la un procent de abia 25-30%, hai, poate 50%).

Doar că uneori îmi vine să spun că și asta era o legendă urbană, pentru că, cel puțin în anii în care am fost eu în contact cu domeniul, cererea și oferta erau la mare distanță una de cealaltă, iar munca de intermediere chiar nu era deloc ușoară ca să le apropii. Practic, cei care vindeau nu vindeau de prea mult bine și țineau mult la preț, dar mai presus de orice necesitate financiară concretă și presantă era faptul că încă mai aveau în cap celebrele prețuri din epoca pre-criză (înnebuneam când îi auzeam că știu ei sigur că X-ulescu de la blocul de vizavi vânduse tot un apartament cu 2 camere pentru 130.000 EUR, chit că îl vânduse în 2008, că era confort I, decomandat, și nu confort II, semi, că era la etajul al treilea și nu la parter, că era proaspăt renovat și nu cădea tencuiala pe noii proprietari, că era construcție din ’85 și nu din ’76 etc.). Bonus, vânzătorii sunt întotdeauna atașați de bunul imobil și, într-o anumită măsură, e de înțeles, pentru că îi leagă niște amintiri, poate au făcut la un moment dat și niște eforturi pentru anumite îmbunătățiri etc. Doar că asta crește mult valoarea percepută și o îndepărtează de prețul pieței, iar uneori îi orbește de-a dreptul și par să nu mai înțeleagă că, de exemplu, faianța aia depășită și cam de prost gust (pe care, sigur, au pus-o acum 10 ani cu mari economii și eforturi) nu crește valoarea intrinsecă a proprietății cu 5000 EUR, ba chiar s-ar putea să nu prea fie neapărat pe placul următorilor proprietari.

De cealaltă parte, cumpărătorii sunt foarte adesea extrem de limitați la capitolul buget și am întâlnit destui (în special dintre cei care erau la început de drum cu vizionările) peste care parcă picase cerul când au auzit că la final vor fi niște sute bune de euro de dat și pe taxe notariale. Apoi, e o decizie pe care nici ei n-o iau ușor, pentru că majoritatea au banii din credite și caută să minimalizeze costurile finale cât de mult se poate dacă tot urmează să plătească o viață la pereții ăia (mă rog, între noi fie vorba, clienții cu bani cash erau mult mai nesuferiți, pentru că aveau senzația că li se permite orice doar pentru că-n vremurile alea de criză cumplită puteau pune repede banul pe masă, așa că de regulă făceau oferte de-a dreptul jenante, mult sub prețul real; real, nu de listare, da?).

De fapt, prăpastia era atât de mare între cerere și ofertă încât (cel puțin unde lucram eu) ni se spunea să ne informăm înainte de vizionări și potențialii cumpărători și proprietarii că nu ar trebui să discute despre preț. Scopul vizionării era pentru unii să vadă proprietatea, iar pentru ceilalți să o prezinte (deși inclusiv asta trebuia să fie mai mult treaba brokerului, dar la capitolul ăsta majoritatea chiar nu se puteau abține) și, după ce se uită bine musafirii, încheiem frumos cu ”La revedere!”. Când ieșeam era normal să primesc un prim feed-back de la cumpărător, urmat de un altul după ce mai decantau acasă informația, eventual, dacă le plăcuse, o ofertă de cât ar fi dispuși să dea. Și de acolo începea jocul și adevărata muncă a agentului care ținea legătura cu ambele părți și încerca să ajungă la un consens. Teoretic, toți aveau un scop comun, nu? Proprietarul vrea să vândă, cumpărătorul să cumpere, iar agentul să finalizeze tranzacția, cu o răsplată finanaciară. Ei bine, nu mi s-a întâmplat de prea multe ori să insiste vreun berbec să deschidă discuția despre preț, dar de fiecare dată când se întâmpla asta ieșea cu scandal, tocmai pentru că părțile vedeau problema emoțional și de la o distanță mult prea mare una de cealaltă pentru a putea fi redusă natural.

Pe lângă partea de intermediere, care e cu adevărat esența serviciului, poate ar fi bine să știți că agentul imobiliar are oarece treburi și până să ajungă la vizionări. Întâi de toate, trebuie să stea constant cu ochii pe anunțurile noi și să-și tot verifice proprietățile mai vechi: mai sunt sau nu valabile, de ce, cât mai costă, cu eventuale ajustări de preț dacă sunt de 100 de ani la vânzare și nu par să prezinte niciun fel de interes (ăsta e un proces întreg, pentru că, din motivele explicate mai sus, se întâmplă suficient de des ca prețul inițial cu care apare o proprietate la vânzare să fie foarte departe de cel real, chiar incluzând marja rezonabilă de negociere, doar că unii înțeleg asta abia după luni bune în care nu-i caută nimeni). Apoi, pentru proprietățile noi trebuie făcute evaluări personale. Nu spun că nu sunt și destui agenți comozi care cer poze de la proprietari, dar experiența mea spune că e mult mai probabil ca atunci când vedeți aceleași poze la toate agențiile pentru o proprietate să nu fie din nesimțirea agentului, ci din încăpățânarea proprietarului. OK, pricep, când apare prima dată anunțul sună 100 de agenții și poate nici nu vrei să colaborezi, așa că ești reticent să lași 100 de oameni să-ți intre în casă. Dar dacă ai decis să vinzi, oricum e de așteptat să-ți treacă pragul niște oameni și e destul de logic să te aștepți ca omul care ar trebui să-ți promoveze produsul să îl vadă personal și să afle tot ce se poate despre el. Așadar, nu vă pripiți să judecați când dați peste un agent care pare să nu mai fi ajuns vreodată la fața locului, pentru că nu-i musai vina lui… La asta adăugați și muncă de consiliere pe ici, pe colo, pentru că, de exemplu, mulți vânzători habar n-au că le trebuie cadastru și intabulare ca să vândă (și că asta poate să dureze, iar cumpărătorii s-ar putea ca, din motive de bancă, să nu poată aștepta foarte mult ca lucrurile alea să se întâmple) și n alte lucruri mici (poate asta o să vă surprindă, dar inclusiv când se fac pozele e nevoie să le spui unora să-și strângă chiloții puși la uscat din cadru).

Pentru potențialii cumpărători, la fel, e un proces de cunoaștere, tatonare și căutare continuă (și, dacă e s-o zicem pe aia dreaptă, și de filtrare, pentru că sunt destui care par mai degrabă dornici de plimbare decât de vreo achiziție concretă). E important să stabilești cu omul ăla o relație, să vezi care-i sunt nevoile reale și să tot cauți pentru el până ajungi cât mai aproape de ce-și dorește. Fix la ce-și dorește e relativ improbabil să ajungi, pentru că, exact la fel cum vânzătorii au senzația la început că valoarea proprietății lor e mult mai mare decât e de fapt, și cumpărătorii tind să aibă inițial pretenții ușor nerealiste: nu, în 45.000 EUR nu se poate să fie de 2 camere confort I, etajul al doilea, decomandat, bloc după 1980, cu toate îmbunătățirile, mobilat și utilat luxos și-n gura metroului, așa că va fi nevoie pe parcurs de niște ajustări și de regulă nu prea se poate să faci ajustările astea la buget, așa că mai scoți din criteriile ne-esențiale.

Iar la final te agiți cu actele pentru ambele părți.

Toate astea se traduc în multe drumuri, multe telefoane, multe discuții, mult efort, multă alergătură și, în general, mult consum (consum care, vă amintesc, nu se cuantifică în bani decât după finalizarea unor tranzacții și atunci cu niște comisioane negociate la sânge că, deh, oamenii n-au bani). Bonus, o tonă de lipsă de respect și senzația că tot timpul agentul caută să-i fraierească pe unii sau pe alții și convingerea că n-a făcut mare lucru – doar stă comod în scaun la birou, ia poze de pe net, pune trei bife, îl sună clientul, îl aduce și după asta își numără miile de euro. Iar dacă ați fi tentați să spuneți că e răspunderea agentului să transmită toate lucrurile astea, nu vă spun decât că, și dacă ar face-o, în condițiile în care există preconcepții atât de bine înrădăcinate, e greu să vezi realitatea obiectivă când ai un filtru așa de gros în fața ochilor.

Altfel, nu-i problemă, dacă pur și simplu nu vreți să colaborați cu o agenție și reușiți să vă descurcați fără, e OK. Dar dacă o faceți, înțelegeți că e un serviciu mai complex decât pare și e normal ca la final să și plătiți un serviciu de care beneficiați activ. Iar dacă sunteți tentați să spuneți că v-ați descurca de minune și fără și-ar fi mai bine să dispară complet de pe piață, din nou am de spus un singur lucru – TOTUL există pe bază de cerere și ofertă, deci atâta timp cât serviciile imobiliare rămân pe piață, înseamnă că sunt oameni care au nevoie de asta.

Reclama Orange – Millidge, Doig și Beneficiile Flexi

M-am uitat la reclama asta, am zâmbit iar grație celor două mascote animate (mai ales că e unul dintre spoturile în care nu-s grozav de gălăgioși cei doi), dar s-a întâmplat să fiu mai atentă ca de obicei la produsul pe care-l promovează (poate și pentru că m-au făcut foarte curioasă unde bat cu permutările alea de borcane). Mi-a stârnit curiozitatea ideea de a ”alege ce-ți sună bine”, așa că am ajuns inclusiv pe site-ul Orange să citesc mai mult…

Sigur nu sunt în target pentru că am abonament (întâmplător fix Orange) de vreo 12 ani și nu m-a tentat niciodată să mă întorc la formula PrePay, dar uitându-mă la opțiunile astea ”flexi” m-a lovit o revelație – cât de mult s-au schimbat lucrurile! Primul meu telefon mobil arăta fix așa:

Mi l-a pus maică-mea în brațe când și-a făcut ea upgrade și, la vremea aia, în 2002, când eram și fix înainte de liceu, m-a umplut de mândrie. Da, știu, pare ridicol azi, dar pe atunci… Ce să zic? Nu era chiar echivalentul nou-lansatului iPhone 6, dar intrasem într-o categorie destul de elitistă a posesorilor de telefon mobil. Câteva luni am fost și eu ”pe cartelă” și veșnic n-aveam credit. Firește, un serviciu elitist are și prețuri pe măsură, așa că-n vremurile alea era scump orice (minut în rețea, minut național, SMS, oho, de internaționale nu prea te puteai atinge 😀 ) și nici nu-mi amintesc să fi avut mare lucru inclus (15 naționale parcă avea tata cu abonamentul lui business). Acum, chiar și cele mai ieftine oferte au sute de minute (măcar în rețea, deși curge și cu naționale, ba chiar și cu internaționale), mesaje la discreție și parcă inclusiv cu traficul de Internet mobil încep să fie operatorii ceva mai darnici. În schimb, pe atunci ne antrenam intens să ”nu ne prindem la bip”, să comunicăm intens și condensat prin primele 3 secunde de apel (parcă primele  3 nu se taxau, nu?), ne înghesuiam într-un SMS etc. Ce semăna vag a facilitate pe atunci erau numerele favorite în rețea, dar parcă nici cu alea nu vorbeai chiar gratuit la-nceput, ci pur și simplu aveau tarif mai mic…

Așadar, reclama asta a reușit, fără să vrea, să trezească azi în mine un val de recunoștință… Aproximativ acum ”jumătate de viață” îmi dădeam întâlnire cu prietenii la marile repere din oraș și n-aveam niciun fel de mijloc prin care să le spun dacă întârzii sau dacă a intervenit ceva și nu mai pot ajunge. Astăzi n-am decât să aleg dacă sun, scriu un SMS ori le comunic prin Facebook/WhatsApp/Telegram/e-mail etc. De fapt, din sutele de minute din abonament nu cred că mai consum o oră, legat, într-o lună (apropo, Dumnezeule, cine vorbea alea 3000 de minute de la Cosmote?!), SMS-uri nu cred că scriu mai mult de 5/lună și totuși comunic mult mai mult decât oricând cu cei 2 Gb de Internet mobil care mie, deocamdată, îmi sunt (de regulă) mai mult decât suficienți… OK, poate nu e ideal că am devenit cam dependenți de un device și cam intrăm în panică atunci când rămânem fără baterie (apropo, Samsung, iPhone sau orice altceva, dar am să mă declar complet cucerită abia atunci când o să mă țină bateria cât mă ținea la Nokia dintr-a unșpea). Oricum, cred că încă avem mai multe beneficii din asta decât motive de îngrijorare pentru dependență și nu pot decât să fiu fericită că trăiesc în epoca asta minunată! 🙂

Reclama Unicredit – Creditul de realizări personale

Îmi place că băncile au început să comunice mai uman, iar spotul ăsta mi se pare chiar foarte reușit: concept foarte bun, cu mult apel la emoție și-o doză de naționalism, execuție sugestivă și atenție la detalii. Mai mult, îmi place că inclusiv numele produsului l-au transformat foarte abil:

Reclama BCR – Capra cu trei iezi

Nici ăsta n-ar ajunge în Top 3-ul meu personal pentru campania BCR cu povești clasice adaptate, dar are și elemente simpatice (gen Ied Zepelin 😀 ). Apoi, presupun că s-ar putea să-și atingă într-un punct sensibil core-targetul, pentru că tind să cred că țintesc tocmai segmentul de vârstă care ”se luptă” cu ”ieduți”. Și nu în ultimul rând, mi se pare că spotul reflectă bine ideea de divers.

Atâta doar – să nu-i spună nimeni mamei că iezii tind să se plictisească foarte repede, oricât de generos ar fi cadoul 🙂